On Cinema

Prezentism și regim de istoricitate în filmul istoric
23.10.2022

Credite foto: Marie Antoinette (Sofia Coppola, 2006)

Veronica Lazăr și-a scris un doctorat în filosofie, a fost plecata cu burse in Franța și Germania, predă și face cercetare. E interesată de istoria modernă a ideilor, de filosofie politică, de arta politică. A publicat, de asemenea, mai multe traduceri din limbile engleză, franceză şi spaniolă şi este coordonatoare de colecție la Editura Tact, traduceri: DAN EDELSTEIN -Iluminismul. O genealogie; MICHAEL SCOTT- CHRISTOFFERSON Intelectualii francezi împotriva; MOISHE POSTONE – Istorie și heteronomie. Eseuri critice; ELLEN MEIKSINS WOOD – De la cetățeni la seniori. O istorie socială a gândirii politice occidentale din Antichitate până în Evul Mediu târziu etc. Are articole despre cinema în revista vatra, dilema veche, în volumul „Politicile filmului. Contribuții la interpretarea cinemaului românesc contemporan” coordonat de A. Gorzo și A. State; în prezent lucrează împreuna cu Andrei Gorzo la o carte despre cinematografia lui Radu Jude.

Atelierul va explora câteva dispozitive și strategii artistice și discursive prin care se construiesc și se intersectează diversele regimuri de istoricitate într-o serie de filme și seriale și va comenta mizele – legitimatoare, ornamentale, critice ș.a.m.d. – ale producerii distanței istorice sau, dimpotrivă, ale anacronismului, prezentismului, interpelărilor reciproce ale trecutului și prezentului.
Atunci când filmele sau serialele ”istorice” nu sunt simple fantezii de lifestyle sau de dragoste bazate pe aglomerări ornamentale de costume și vehicule de epocă, ele construiesc, voit sau nu, diverse tipuri de relații între trecutul istoric reprezentat și prezentul spectatorilor: predomină, de pildă, într-unele, dimensiunea eroic-mitologică (ca în filmele din epopeea națională românească sau neromânească – Tudor (Lucian Bratu, 1963), Mihai Viteazul (Sergiu Nicolaescu, 1970); în altele, trecutul e o genealogie istorică critică a unor fenomene negative din prezent (12 Years a Slave (Steve McQueen, 2013), Vénus noire (Abdellatif Kechiche, 2010); altele îl refasonează direct pentru a-l putea converti într-o oglindă, cel mai adesea puternic satirică, a unor instituții, moravuri, practici pe care spectatorul le recunoaște din epoca lui (llusions perdues – Xavier Giannoli, 2021); mai există și cinema care rescrie trecutul ca pură fantezie de istorie alternativă (filme sau seriale revizioniste ca Inglourious Basterds (Quentin Tarantino, 2009), Bridgerton (Chris van Dusen, 2020); sau care se concentrează îndeosebi pe o dimensiune documentar-ficțională, reconstituind întâi de toate cu fidelitate o altă epocă (Le Retour de Martin Guerre – Daniel Vigne, 1982), Pose (Ryan Murphy, Brad Falchuk, Steven Canals, 2018-2021); în fine, unele filme par să vrea să creeze o distanță morală față de un moment istoric întunecat, al superstiției și opresiunii, distanță care ne face să ne simțim bine cu noi înșine și cu prezentul nostru în sfârșit confortabil de luminat, dar recunoscând și condamnând în acest prezent rămășițe vinovate ale ororilor medievale, preluminate, preliberale (The Last Duel – Ridley Scott, 2021) și o bună parte din serialele recente cu difuzare foarte largă.