Fictitious Nonfiction

filme mute și  fără sunet, scurtmetraje, reportaje și documentare publicitare, industriale, durată: 54:37 minute
muzică: Andrei Raicu
invitat: David Schwartz (regizor de teatru)

Colonelul A.W. von Spiess (1914)*
Cules de vie la Mărăşeşti (Vasile Gociu, Athanasie D. Manglide?, 1928)
Scene din Congresul General al Sindicatelor Unitare Timişoara (1929)*
Întreprinderile de pielărie şi încălţăminte “Grigore Alexandrescu” (fs, 1939)
Universul (needitat, Tudor Posmantir, 1931)
CFR – O simfonie a muncii (fs, incomplet, needitat, r. Jean Mihail, sc. Ionel Teodorescu, N.N. Şerbănescu, i. Iosif Bertok, Cornel Dumitrescu, Carol Stark, Tudor Posmantir, Louis Behrend, 1938)

*film digitalizat pentru prima oară

Tindem spre, însă nu căutăm cu orice preț nemaivăzutul și nemaiauzitul. Dovada este tocmai acest calup, pe jumătate semnat de numele grele ale cinemaului românesc presocialist, Tudor Posmantir și Jean Mihail și Vasile Gociu. Ce-i drept, cealaltă jumătate nu aparține nimănui, trei documentare ale căror realizatori au rămas încovoiați în semne de întrebare arhivistice. Aduse lalolaltă, filmele renumiților și nenumiților traversează munca de sus în jos și invers, portretizându-i în trecere și pe ai săi patroni și angajați, eterni învingători și perdanți înnăscuți. 
Până nu demult, Colonelul A.W. von Spiess (1914) avea o stare de fapt pisicească – păstrat și pierdut, viu și mort; iar pentru cinemaul mut românesc, mai ales acela prebelic, nu-i timp de paradoxuri: două minute de film contează pentru vecie. Iată-i, în fine, acele două minute, două priviri ale respectatului militar și vânător von Spiess acasă și la muncă.
Discret în formă și pasat într-o copie pâcloasă – bașca digitalizată la o viteză prea lentă –, puțini curatori ar fi dat sorți de izbândă acestui Cules de vie la Mărășești (1928), chit că unul din regizorii săi, Vasile Gociu, obișnuia să fie un binecunoscut al acelor vremuri, operator de front, colaboratorul lui Jean Mihail la Păcat (1924) şi Manasse (1925), părtașul lui Marcel Blossom la filmul interzis Dâmbovița, apă dulce (1926). În fine, Oamenii muncii n-ar fi putut spera la ceva mai bun, căci camera lui Gociu îi aduce foarte aproape pe moșierul Avram Ghiltcik și invitații săi, lume de bon ton venită să arunce un ochi, de mâinile care taie, culegătorii de struguri aflați acolo cu zecile. Și cred c-o face cu simpatie amară, căci măcar un moment anume mi s-a părut prea din cale afară pentru a fi hazard sau ignoranță: intertitlul anunță ora prânzului și, după ce îi vedem pe țărani mâncând în picioare apar și boierii la o masă festivă, așejați, manierați, volubili și-n plin toast. Mâna lucrătoare, mâna conducătoare…
Și mâna care se ridică. În primăvara anului lui ’29, o cameră de filmat se alătură sindicaliștilor la Congresul General al Sindicatelor Unitare Timişoara. Cele două minute păstrate nu sunt teribil de precise ca documente faptice, ci mai degrabă surprind o oarecare stare de spirit agitată, cu forfotă și carnete de muncă fluturânde, discursuri din care ne-au rămas doar gesturile pătimașe și fantomaticul Lenin privind din portret.
De aici încolo filmele, toate treizeciste, devin mai clasice, frumoase într-un fel convențional: documentare cu pronunțat caracter publicitar și ochi buni pentru industrie, ca Întreprinderile de pielărie și încălțăminte „Grigore Alexandrescu” (regizor necunoscut, 1939). Totodată, urmează cele mai fățișe scăpări ale istoriei din întregul proiect, Universul (1931) lui Posmantir și CFR – O simfonie a muncii (1938) al lui Mihail, ambele rămase în lucru, așadar documente ale unei munci artistice neîndeplinite. Și ale artificialității procesului documentaristic în sine, a cum se mizanscenează un fapt pentru a da bine pe cameră, ceea ce-i cu atât mai important pentru Fictitious Nonfiction. Judecând după bruturi, Posmantir, de formare documentarist, se arată mult mai fidel faptului sadea. Universul ar fi vrut să facă publice noile corpuri ale clădirii redacției ziarului pe atunci condus de Stelian Popescu, reliefând tot felul de munci de-ale locului, dintre acelea la sacou și dintre celelalte la uniformă, păstrând gesturile decisive ale lui Ionescu, cele abstracte ale jurnaliștilor, acelea apăsate ale tipografilor și mișcările agitate ale așa-zișilor băieți cu ziare. Printre ele toate, trucurile, mișcările de cameră și supraimpresiunile lui Posmantir par o completare firească: gesturi ale cineastului. În timp ce ale lui Mihail, mereu în încercarea ficțiunii, sunt maniere-n toată regula. Practic, CFR aduce a Întreprinderile, Universul și multe alte filme-comandă care iau la prim-plan fiecare angajat cu munca lui. Dar se vede că-i cu moț, mai dichisit, mai căutat decât altele, în genul simfoniilor urbane care se făceau în toată lumea. Și, precum acel Orele Bucureștiului (1942) al lui Witold Klimowicz, simfonic și neterminat la rândul lui, aglomerarea de minute surprinde cum oamenii, staruri pentru o secundă,  îi stăteau la cameră și se porneau la semnalul anume de dragul fotogeniei unei idei. (Călin Boto)

Andrei Raicu a studiat Regie de Teatru, în cadrul UNATC „I.L.Caragiale” București și a continuat cu un master de regie la Universitatea de Artă din Târgu Mureș. A regizat spectacolele „Hotel Europa” (Goran Stefanovski, Teatrul Național, București, 2015), „Euralien” (Goran Stefanovski, o co-producție a Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad cu Asociația Citizenit, 2016) și “God is a Dj” (Falk Richter, Teatrul de Nord Satu Mare, 2019). În 2015 a început să compună muzică electronică pentru spectacole de teatru și performance: „Bang” de Marius von Mayenburg (r. Theodor-Cristian Popescu, Teatrul Național „Marin Sorescu” Craiova), „Terminal” de Frații Presniakov, (r. Sorin Militaru, Teatrul Național Târgu Mureș – Compania „Liviu Rebreanu”), „Queerdos” – serie de performance-uri interdisciplinare (coord. Cătălin Jugravu, Berlin). În prezent caută noi metode de interacțiune cu sunetul și cu modalitatea de generare a acestora, aplicate în proiecte de arte performative, instalații new media și muzică experimentală. „De la ambient la experimental, într-o notă sonică organică, muzica lui dezvăluie un univers complex, abundent în sunete rezultate în urma unor procese elaborate de sinteză sonoră.” (Telekom Electronic Beats Podcast 40)

David Schwartz este regizor, teoretician și cadru didactic, trăiește și lucrează în București. Este interesat de investigarea transformărilor sociale din perioada postsocialistă; relații de muncă, mecanisme de rezistență și cooperare muncitorească; arta ca mijloc de educație și emancipare politică. Este membru în colectivul de artă comunitară Vârsta4 de la căminul Moses Rosen din București, coordonator al Platformei de Teatru Politic și lector universitar la Facultatea de Teatru de la U.N.A.T.C. București. Are un doctorat în istoria și teoria teatrului politic local, la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. A co-inițiat în 2013 și coordonat timp de cinci ani Gazeta de Artă Politică și a fost membru fondator și coordonator al programului de teatru la MACAZ Teatru Coop între 2016 și 2019. A colaborat cu mai multe teatre de stat și independente, printre care Teatru-Spălătorie din Chișinău, Teatrul Național din Iași, Reactor de Creație și Experiment din Cluj-Napoca, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul LUNI de la Green Hours sau Teatrul Masca.

Pentru a susține proiectul click – aici