Fictitious Nonfiction

Regulile jocului (1913-1940)
08.09.2022

Credite foto: Arhiva Națională de Filme

filme mute și fără sunet, scurtmetraje, reportaje și documentare urbane, sportive, durată: 45:18 minute
muzică: Dan Michiu
invitat: Flavia Dima (critic de film)

Cum se face un reportaj cinematografic? (fs, Paul Călinescu, 1940)*
Tehnica jocului de golf (fs, needitat, 1940)
Cursa de viteză pe kilometru lansat organizată de Motoclubul Român (1924)
De la Urlea la Negoi (Gustav Wagner, 1932)
Concurs internațional de schi (Gustav Wagner, 1934)
Titlu neidentificat (Gustaw Wagner, 193?)
Titlu neidentificat (Gustav Wagner, 193?)
Patinajul pe lacul Cişmigiu (Nicolae Barbelian, 1913)

*film digitalizat pentru prima oară

Se întâmplă să cred că acesta este cel mai incitant calup al Fictitious Nonfiction. Și se mai întâmplă să cred că nu-i o întâmplare. Căci, în bună măsură, regulile jocului sunt aceleași pentru sport și cinema, arte populare în continuă contracție de mișcare și timp, ale căror performativități le-am dat întâlnire în selecția de față. Nu mai trebuie spus că sportul, mai ales acela (cu) public, de performanță, este spectacol sadea, iar camera de filmat îi devine spectator ideal și idealizant, ochiul căruia nu-i scapă detaliul anume.
Cum se face un reportaj cinematografic?, filmul de instructaj profesional al lui Paul Călinescu, poate cel mai important cineast al industriei presocialiste, deschide calupul printr-un un sport ceva mai aparte pentru cinema, anume cursele hipice, spectacol de control și dresaj. Dintre toate sporturile, cele mai interesante pentru ecran îmi par acelea care implică animale, o prezență terță pe care nici dresorul, sportivul sau regizorul n-o pot controla pe de-a-ntregul. Totuși, filmul e foarte mult despre asta, cum mai întâi sportivii, apoi cineaștii atribuie flux și sens mișcării cailor, ca și cum Eadweard Muybridge n-a arătat chiar totul. În Arhivă i se află și un geamăn, Cum se face un radioreportaj.
Tot în 1940 s-a făcut un alt instructaj rămas fără instrucțiunile din off, Tehnica jocului de golf, lăsat fără semnătură și, judecând după o oarecare dezlânare a materialului, fără un montaj final, deși sonorul i-ar fi putut face minuni. Dacă n-ar fi fetișiștii arhivelor, asemenea filme ale nimănui și cu subiect oarecare n-ar ajunge niciodată pe ecran. Și e păcat, căci pot servi atâtora – nouă, bunăoară, ne ilustrează cu o simplitate aparte conceptul de cameră de filmat ca spectator preferat, învățăcel căruia i se arată toate detaliile trebuincioase. Mai mult, fiind un film didactic, bașca unul nedus până la capăt, ajunge să vedem două spectacole în lucru, golf și cinema. Cât mai valora un film într-atât de ingenuu la 1940? Poate că nu mult, căci cinemaul încă își căuta validarea ca artă, strădanie la care micile scamatorii de Méliès ale Tehnicii jocului de golf nu puneau umărul. Iată mingea care hop!: s-a transformat în suport, acel tee; și iată lovitura care duce mingea în sus și hop!: camera se ridică după ea. Acum, optzeci de ani mai târziu, putem zâmbi fără jenă.
O fi camera de filmat spectatorul ideal, însă ceilalți privitori, oamenii din arenă și de la finiș, aceia fără posibilitatea cadrului strâmt fac din sport spectacol. Cursa de viteză pe kilometru lansat organizată de Motoclubul Român (1924) e un simplu reportaj nici prea-prea nici foarte-foarte al unei motocurse din 18 mai 1924, prețios tocmai pentru că păstrează crâmpeie din forfota strării de așteptare a timpilor exacți și aurului fals.
Și toate ca toate, însă cea mai fabuloasă descoperire de anul acesta mi-a fost arhiva studioului GUWAG-Film, numit după factotumul său, medicul Gustav Wagner. Dincolo de frumusețea acestor mici filme făcute pe 16mm, inedit la documentarele sibiene este că regizorul le dă un aer ludic de home movie și loisir, ca și cum ar fi unul de-al lor, nu „omul cu aparatul de filmat” de primprejur. Sportul nu-i încrâncenat, ne arată Wagner, ci o distracție continuă, cu baluri mascate pe schiuri și bătăi cu bulgări, zâmbete șarmante aruncate la nimereală de flăcăi blonzi, lulele fumate pe vârf de munte și aplauze!, aplauze entuziaste. Iar când nu vedem dincolo de imagine și virtuozitate, ca acele două minute de patinaj artistic, am simțit nevoia să completăm – într-adevăr, patinatorii sibieni își fac treaba cu brio, dar uite ce distracție era pe capul amatorilor care tăiau cu patinele gheața lacului Cișmigiu în iarna lui 1913. (Călin Boto)

Dan Michiu este un instrumentist (chitară electrică, bandă audio, electronice) și grafician care trăieşte şi lucrează în Bucureşti, activând din 2010 atât solo, cât și în diverse configurații în cadrul scenei underground bucureștene. Muzician  interesat de diverse aspecte ale muzicii „alternative”: tehnici extinse pe chitară electrică și acustică, manipulare de bandă electromagnetică, instrumente și surse de sunet neortodoxe, colaj sonor etc. Îşi împarte activitatea artistică între muzică experimentală, grafică și performance. Folosindu-se de improvizație ca mod de abordare artistică, atât în muzică cât și în domeniile de activitate conexe, este un personaj activ în circuitul cultural independent. A scos înregistrări la case de discuri din România şi Europa. Colaborează cu grupurile Abbator Industries, Michiu & Fierbințeanu, Fake Bantame ca multi-instrumentist. În prezent, activează ca entitate solo, fie în postura de chitarist în grupul Jah Cuzzi. Invitat în 2020 la POST MUZICA (Rezidența9): „Fiind atent mai ales la substratul lucrărilor lui Dan Michiu, mi-a fost clar că ”zăcământul” fin-angoasant e acolo, sub ”tensiunea corzilor”… conceptual, dar și la propriu. Ca să închei într-o notă ușor ironică, mă gândesc că dacă am căuta artiști sonori care se află în antiteză totală cu ceea ce înțelegem prin ”muzică suficientă” sau mainstream, atunci Dan Michiu se află în linia întâi, printre cei puțini și buni.” (M. Micleușanu)