Short Sounds: Silent Romanian Documentary

Orele Bucureștiului. Documentar urban (1942)
23.09.2021

Credite foto: Arhiva Națională de Filme

film mut, material needitat, durată: 61 minute
muzică: Simina Oprescu

Orele Bucureștiului (Witold Klimowicz, 1942)

Numai dicționarele de specialitate mai țin minte numele polonezului Witold Klimowicz, documentarist sosit în România pentru a se adăposti de ororile timpurii ale celui de-Al Doilea Război Mondial. Odată angajat la Oficiul Național al Cinematografiei, Klimowicz avea să coloboreze cu Paul Călinescu („Cum se face un reportaj cinematografic?”, 1940) și să păzească primii pași ai tânărul cineast Victor Iliu.
Început în septembrie ’42 și reluat mai târziu din motive tehnice, „Orele Bucureștiului” se voia a fi simfonia urbană a unui București suplu și cochet care să ia ochii de la război. Așa cum e acum, filmul rămâne, înainte de toate, jurnalul de filmare al unui calofil pus pe treabă. Cum Klimowicz n-a reușit niciodată să-și ducă proiectul la bun sfârșit, prin materialul păstrat în Arhiva Națională de Filme se găsesc cadre tremurânde, duble actoricești, peisaje filmate din mai multe încercări, „dubluri”, cum ar veni, ș.a. E o șansă nesperată pentru noi, cei de acum, să vedem filmul în forma-i nerașchetată; în parte pentru că astfel obținem mai mult din acele imagini șarmante în fața cărora nu ne putem declara nicicând sătui. Să iasă-n față acela care nu privește cu jind promisiunea clădirilor tinere, inșii care-și fac veacul prin ștranduri, ornamentul maselor de pe bulevarde, viața fără griji care se trăia între cafele. Din când în când, fiecare dintre noi trebuie să fie măcar un pic opioman. Căci Bucureștiul ăsta n-a existat vreodată, doar a fost montat în așa manieră încât să pară astfel. Și de-aia, în parte, suntem norocoși că dublele și dublurile „Orelor Bucureștiului” sunt la vedere. Antologice nu sunt doar vederile de la Universitate și Romană, ci și, sau mai ales, băiatul acela care intră în cadru și-l obligă pe operator să-și acopere obiectivul cu mâna. (Călin Boto)

Simina Oprescu (n.1993) este artist sonor, artistă video și mixed media, cu o atenție deplină asupra sunetului și compoziției în ultimii 4 ani. A absolvit Facultatea de Fotografie și Imagine Dinamică la Universitatea Națională de Artă din București și 1 an în departamentul de compoziție acusmatică a Conservatorului Royal din Mons, Belgia. Folosind diferite instrumente, obiecte sonore și programe digitale pentru explorarea sunetului, live-urile sale sunt mereu inedite și complexe. Artista este o prezență din ce în ce mai vizibilă pe scena românească alternativă de muzică electronică, dar, mai ales, în străinătate, fiind nominalizată în 2020 de Cynetart Festival ca artist Shape (Platformă pentru muzică inovatoare și artă audiovizuală în Europa), invitată în numeroase festivaluri (Simultan, Timișoara/ 2020; musikprotokoll, Austria/ 2020; Sonica, Slovenia/ 2020 și 2019; POCHEN Biennale, Germania/ 2019; Rokolectiv, București/ 2020 și 2019 etc.), evenimente (Post Muzica, 2019; Sâmbăta Sonoră, 2018; Intersections, 2018) și rezidențe (Sonic Future/ SEMI SILENT & Asociaţia Jumătatea plină, 2019). Simina Oprescu a realizat adaptarea sonoră pentru documentarul mut, „Drăguș – Viața unui sat românesc” (1929) în cadrul proiectului Possible Sounds of Early Cinema (Image and Sound, 2020), compoziție nominalizată pentru premiul Découvertes Pierre Schaeffer în cadrul festivalului Phonurgia Nova (Franța, 2020). În 2019, a primit trofeul Grand Prix Nova Romania pentru piesa „Drip Drop” (SEMI SILENT), iar în 2018, Premiul Juriului la Inner Sound New Arts Festival, București.

Conform cerințelor contractuale impuse de Centrul Național al Cinematografiei (CNC) am separat sursa video de cea audio. Sistemul de sincronizare automată, dezvoltat pentru aplicațiile utilizate, poate prezenta mici sincope (delay-uri) în funcție de viteza de transfer (internet) și de dispozitivul dumneavoastră (desktop, telefon etc.).