On Cinema

Mihai Ometiță a obținut titlul de doctor în filosofie la University of East Anglia (2016) cu o teză despre proiectul fenomenologic dezvoltat de către Ludwig Wittgenstein în manuscrisele sale. A fost bursier al Institutului de Studii Avansate New Europe College (2017-2018) și al Institutului de Cercetare al Universității din București (2018-2020). La același institut, tocmai a finalizat un proiect cu finanțare UEFISCDI dedicat unei analize filosofice a modernismului cinematografic. Este autorul unor studii asupra relațiilor pe care filosofia lui Wittgenstein le întreține cu tradiția fenomenologică și cu filosofia filmului. Activitatea sa publicistică include co-editarea volumului Wittgenstein and Phenomenology (Routledge 2018) și contribuții la volume colective precum Colours in the Development of Wittgenstein’s Philosophy (Palgrave Macmillan 2017) sau The Philosophy of Werner Herzog (Rowman & Littlefield 2020).

Într-una dintre reflecțiile sale asupra cinemaului, Wittgenstein dă, în 1930, o turnură explicit freudiană analogiei dintre filme și vise, turnură care subliniază relevanța mediului filmic pentru o filosofie a limbajului. În cadrul atelierului, voi contextualiza această turnură în peisajul, încă puțin cunoscut, al remarcilor sale de manuscris despre arta cinematografică. Într-una dintre reflecțiile sale asupra cinemaului, Wittgenstein dă, în 1930, o turnură explicit freudiană analogiei dintre filme și vise, turnură care subliniază relevanța mediului filmic pentru o filosofie a limbajului.
În cadrul atelierului, voi contextualiza această turnură în peisajul, încă puțin cunoscut, al remarcilor sale de manuscris despre arta cinematografică. Voi reconstrui canonul cinematografic wittgensteinian dintre anii 1920 și 1940, care oferă resurse pentru demontarea opoziției dintre o „artă înaltă” și o „artă de masă”, precum și pentru reabilitarea așa-numitei „naivități” a filmului american opusă autoreferențialității celui britanic sau continental din perioada respectivă. Acel canon se va dovedi a fi contrastant nu doar cu estetica filmelor pe care Wittgenstein le-a inspirat („Wittgenstein Tractatus”, r. Péter Forgács, 1992 și „Wittgenstein”, r. Derek Jarman, 1993), dar și cu abordările cinematografice la care filosofia wittgensteiniană este, de regulă, aplicată: cinemaul documentarist al lui Dziga Vertov, cel experimental al lui Stan Brakhage, filmele suprarealiste ale lui Luis Buñuel, filmul-jurnal al lui Jonas Mekas, minimalismul cinematografic al lui Abbas Kiarostami sau romantismul cinematografic al lui Werner Herzog.
Apoi, aplicând filmului o metodă propusă de Wittgenstein în cursurile sale de estetică, voi discuta provocarea pe care canonul său cinematografic o aduce unei distincții încă des utilizată, însă fundamental pre-modernă între comedie și tragedie ca genuri contradictorii. Acea metodă inspiră o taxonomie a filmelor care este alternativă clasificărilor după criteriile încetățenite: genuri narative, stiluri de filmare, sau cicluri istorice. Iar o asemenea abordare sugerează că dorințele pe care filmele, asemenea viselor, le-ar împlini nu mai pot fi înțelese ca fiind similare imaginilor. Satisfacerea unei dorințe „de către” un film este mai degrabă similară sensului unei propoziții într-un text. Din unghiul unei estetici analitice, filmul și dorința, precum semnul și sensul, nu sunt decât două fațete ale aceleiași monede.